Pe 14 mai se implinesc 5 luni de cand m-am operat pentru a imi fi indepartata in totalitate glanda tiroida. M-am tot gandit daca este ok sau nu sa impartasesc experienta asta aici, insa am vazut atat de multe nelamuriri si nelinisti printre cei care au probleme de acest gen incat am considerat ca un pic de speranta pe internetul asta mare nu strica.

Din motive pe care nu are rost sa le mai detaliez aici, am primit indicatie de la medicul meu pentru indepartarea chirurgicala a glandei tiroide. M-am programat pe 14 decembrie 2020. Conditii de pandemie, deci m-am internat pe 10 decembrie, cu doua teste Covid consecutive negative. Mi-am petrecut 4 zile in izolare, in salonul de spital, fara a fi practic bolnava sau cu vreo durere. A fost un mod foarte bun de a intelege cum poti ajunge sa o iei razna. Serios, asteptarea asta chiar mi s-a parut foarte greu de suportat psihic. Marele noroc au fost colegele de suferinta (am impartit salonul mereu cu inca 2 colege), mi-am facut chiar si o noua prietena.

Operatia a avut loc pe 14 decembrie, ora 15.30, la Institutul Parhon. Dupa ce am stat fara sa mananc sau sa beau de pe 13 decembrie, ora 20. Asta a fost situatia, am intrat ultima in operatie, nu pot reprosa cuiva ceva. O operatie dureaza atat cat dureaza si punct.

M-am trezit in salonul de terapie intensiva pe la 18.30. In stilul meu caracteristic, ma durea ingrozitor capul din cauza anesteziei si mai putin operatia. Am cerut calmante si am incercat sa vorbesc. Ca absolut toata lumea, mi-am testat corzile vocale, aceasta fiind temerea tuturor dupa o astfel de operatie. Eram bine. Noaptea la terapie intensiva nu a fost cea mai buna din viata mea, normal. Durerile insa au fost suportabile, asistentele au fost extraordinar de amabile si atente. Am reusit si sa dorm doua ore. M-am reindragostit de gustul bananelor, mi-au dat energie cum nu as fi zis ca se poate vreodata (dupa 24 de ore fara apa si mancare, este de inteles).

Conform protocolului, dimineata trebuie sa fii transferat in salon normal. Primul pas este sa te ridici din pat dupa anestezie. Daca treci testul asta, esti good to go. Eu nu l-am trecut. Cand m-am ridicat, totul negru si pac inapoi in pat. N-am tras de mine. Mi s-a mai pus o perfuzie si dupa doua ore, am reusit. Testul asta este foarte bun, totusi. Din momentul in care faci pasi, desi simti ca muti un munte cu tine, organismul isi aminteste ca e viu.

In salon, am reusit inclusiv sa ma spal si sa ma schimb, desi aveam tub de dren atasat operatiei. N-am lesinat cand m-am vazut in oglinda cu un pansament cat tot gatul si un tub iesit din el, ba chiar mi-am zambit ca-s mega tare.

Apoi, au inceput furnicaturile si ametelile si epuizarea peste masura. Imi plecase calciul in vacanta, corpul intrase in alarmare pentru ca ii lipsea un organ. Analize din nou (urasc acele), alta perfuzie, alte pastile. Cu vointa si blandete fata de mine, insa.

M-au externat miercuri. Cand mi-au scos tubul, am crezut ca voi lesina inainte sa ma asez pe scaun. N-a fost asa, durerea nu a fost chiar asa cum mi-o imaginam. Nu eram clar refacuta la momentul externarii, am fost rugata sa mai raman in spital daca simt nevoia. Am refuzat, simteam ca acasa va fi mai bine si m-am externat cu corpul inca tremurand uneori, cu o reteta mare de pastile si cu nevoia de a ma aseza cam la 5 pasi facuti.

Acasa mi-am petrecut 5 zile intre pat si canapea. Atat a avut nevoie organismul meu sa preia hormonii sintetici si sa depaseasca trauma prin care trecuse. M-au chinuit firele pentru ca imi amortea gatul foarte tare, nefiind foarte mobil datorita lor.

Cam la doua saptamani dupa operatie, mi-am reluat activitatea normala. Nu mai oboseam la orice pas, aveam energie si creierul parea sa fie din nou al meu si nu o ceata completa.

Acum, doar alarma de dimineata pentru pastile si cicatricea in curs de vindecare imi amintesc ca sunt operata. Au disparut si simptomele care imi dadeau de furca inainte de operatie. Ah, si am invatat intr-un final ca nimic nu merita consumul sanatatii noastre.

Sa fiti bine! Raspund cu drag cuiva daca are vreo nelamurire.