Stiu, titlul pare o confirmare a faptului ca m-a afectat grav adolescenta precoce a copiilor mei. Inca nu s-a intamplat asta.
Asa, dar sa revenim si sa va explic. Ieri a fost prima zi de scoala dupa o lunga si prea frumoasa vacanta de o luna intreaga. Este important sa precizez pentru cele ce urmeaza sa relatez ca fetele mele studiaza in limba germana si ca nimeni din famila noastra cu exceptia lor nu stie a cuvanta in aceasta limba.
Pe la ceasurile dupa amiezii, primesc mesaj pe grupul de parinti de la fiica-mea mica.
Poezie de invatat. (deja aparuse nodul in gat).
Pana maine (apar si fiorii reci de transpiratie).
Deschid poza. 8 versuri.
Hai ca nu o fi asa grav, o scoatem noi la capat, incerc sa ma incurajez singura. Am si citit-o de vreo doua ori. Prin citit intelegeti insiruit acele litere in modul in care credeam eu ca se pronunta. Ne-a salvat tot Frau printr-un filmulet in care sa ascultam si pronuntia.
Pregatita deci moral si sufleteste, pe la 6 seara asa, dupa ce se relaxase copila, incepem prea frumoasa operatiune “Poezia”. Cu entuziasm, cu rabdare, cu tot parentigul modern insuflat in gandul si speranta mea ca vom scapa repede.
DOUA ORE am chinuit versurile alea. DOUA. La final plangeam si eu si biata copila. Si tot nu stiam poezia. Ea mai deloc, eu cam 80%. Am cedat, pline de remuscari probabil amandoua. Nu le retinea si pace. Aia e, imi zic, a mea o sa se duca fara sa stie poezia.
Se inveseleste mandretea de fata si vine ora de culcare. Si-aduce aminte ca nu stie poezia si atunci mi-o tranteste: Mami, eu stiu de ce nu pot invata. Mintea mea e in vacanta. In Italia. Iar avionul de minte aterizeaza abia vineri. Mai trece si prin Hawai intai.
Am crezut ca lesin. De ras si de drag. Apoi am bagat-o la somn.
PS: Peste noapte, mintea din vacanta a facut o minune si stia, draga de ea, cam jumatate de poezie. Eu o uitasem, cu tot cu mintea mea de aici de la Bucuresti.
