Astazi o sa pun pe hartie povestea fetitei mele, Medeea. Pentru ca ea este un copil special si pentru ca vreau ca peste ani sa citim impreuna povestea ei.

Vestea ca sunt insarcinata a doua oara a picat ca din cer. Nu ma asteptam, nu planificasem. Doar ce imi stabilisem de o luna ca nu imi mai doresc al doilea copil. Deci, Mede a fost un copil neplanificat. Nu insa si nedorit. Mi-a luat cam o luna sa accept ca voi avea al doilea copil, sa ma obisnuiesc cu ideea si sa o iubesc neconditionat. Apoi, am mers la primul control. Unde mi s-a spus ca am niste “rani pe col” si ca ar trebui investigate. Ca in sarcina nu se poate, ca trebuie sa ma hotarasc daca doresc pastrarea sarcinii. Recomandarea finala a medicului a fost sa pastrez sarcina, cu rezerva unui 5 % ca ranile mele sa evolueze in ceva mai grav. Bineinteles cu monitorizare continua pe perioada sarcinii. Am primit termen 24 de ore sa ma hotarasc. Cred ca e clar tututor care a fost alegerea. Au inceput sa curga lunile, burtica sa creasca. A fost o sarcina usoara, nu am avut prea multe batai de cap cu neplacerile specifice acestei perioade.

La ecografia de 23 saptamani, eram obosita si ingrijorata. Carla era acasa cu febra destul de mare. Nici nu ma gandeam ca vor fi probleme, totul decursese bine pana atunci. Am vazut cu emotii capsor, manute si picioruse. La sfarsit, doctorita calcula si calcula. O aud si acum: haideti sa va explic. Conform masuratorilor, fetita mea avea osul nazal mai putin dezvoltat decat ar fi trebuit, iar asta este o caracteristica a copilasilor cu sindrom Down. Si astfel, mi-a scazut riscul de sindrom Down la 1 din 1000. Recomandare: amniocenteza cu rezultat in 24 de ore. Dupa ecografie, intru din nou la medicul ginecolog. Mi s-a spus sa stau linistita ca daca rezultatele ies pozitive, se mai pot gasi solutii, daca le doresc. Tot intrebam ce solutii, nu il mai auzeam oricum. Cele 24 de ore au fost crunte. Pana am aflat ca totul e in regula, ca ADN-ul fetitei mele nu are nicio problema. Ca era bine si de data asta.

Am programat nasterea la 38 de saptamani. Am avut ceva dureri inainte de ziua cezarienei, dar nu am intrat in travaliu. Aveam emotii mari de tot, tocmai pentru ca stiam ce urmeaza. Totul a decurs ok, pana cand, dupa ce primisem doza de anestezie, eu nu amorteam. Deloc. Am stat 15 min, inca 10 si tot nimic. Deja ma cuprinsese panica. Ma tot intepau cu acul, sa le confirm ca simt. Apoi, mi s-a spus ca vom face anestezie generala si am si primit masca pe fata. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca ma vedeam undeva deasupra mesei de operatie, ca ma durea tot si auzeam ce se vorbeste. Tipam si plangeam ca ma doare, dar nimeni nu ma auzea. Asta timp de cateva minute. Apoi imi amintesc ca m-am trezit sufocandu-ma si ma durea totul. Absolut tot, mai ales operatia. Am deschis ochii si am vazut anestezistul strigandu-mi sa respir si intrebandu-ma de ce tusesc asa tare. Le spusem ca sunt racita, inainte de operatie. Dupa ce am ajuns in salon am intrebat de fetita. Era perfecta si sanatoasa. Am vazut-o mai tarziu si era absolut superba, cu ochi albastri. Moale si mirosind a bebelus. Am adorat-o.

Apoi au inceput durerile si amintirile. Plangeam intruna. Am cerut calmante care intr-un final m-au adormit. A doua zi mi-am primit  fetita in salon si am alaptat-o ca si cum ne cunosteam dintotdeauna. Carla a venit sa ma vada si a plecat de acolo plangand in hohote ca vrea si ea sa ramana cu mami. Nu am mai dus-o pe Mede in salonul de bebelusi. Am tinut-o toate cele doua zile cu mine in camera, am alaptat-o si am stat impreuna. Nu am dormit cred deloc. Ulterior, ajunsa acasa, am intrebat medicul despre ceea ce s-a intamplat cu anestezia. Mi s-a spus ca uneori rahianestezia nu prinde. Iar la anestezia generala, nu am inteles exact ce mi s-a explicat si nici nu am insistat. Voiam doar sa uit. Gandindu-ma acum in urma, nu cred ca echipa de medici a gresit in vreun fel, ei au urmat protocolul pe care il aveau. Am nascut cu exact aceeasi echipa ca la prima nastere, dupa aceleasi proceduri, nastere la care totul a decurs ok. Cred ca organismul meu nu a mai tinut cu mine pur si simplu.

Primele luni acasa cu printesele, trebuie sa recunosc, au fost grele. Carla a acceptat-o greu pe Medelusa, iar Medelusa a avut mititica zile intregi de colici. Insa, adevarata incercare a venit abia peste un an, in februarie 2015. M-am internat cu Medeea cu diagnosticul “pneumonie cu insuficienta respiratorie”. Fetita mea avea 10 luni si abia respira, dupa o evolutie in cateva ore de la alergat de-a busilea prin casa la zacut in bratele mele. A stat 3 zile cu masca de oxigen, timp in care s-a trezit doar de cateva ori si a primit nenumarate sedinte de aerosoli si tratament prin branula. Saturatia oxigenului se tot incapatana sa nu creasca. Dupa cele 3 zile, fetita mea a inceput sa stea fara masca usor, usor si sa accepte sa manance. Cand a zambit prima oara, mi-au dat lacrimile. Am mai stat in spital inca 5 zile si apoi am plecat acasa. Mede incepuse sa redevina ea. Dupa 4 zile de stat acasa, Carla a inceput sa verse. De 5 ori intr-o ora. Cand am ajuns la spital cu ea, dupa ce i-au facut formalitatile de internare, deja incepuse sa se deshidrateze. Bineinteles, pana seara, ni s-a alaturat si Mede. Diagnosticul: Rotavirus. Am mai petrecut, eu si mama, inca 8 zile in spital cu ambele fete. Dupa ce am ajuns cu ele acasa, luni intregi mi-am facut griji la orice miscare a lor si mai ales a lui Mede. Am ajuns chiar pana la a renunta temporar la gradinita Carlei si ulterior am si schimbat-o.

Acum avem cateva luni bune de cand stam de departe de spitale si de tratamente. A reusit, draga de ea sa ocoleasca si mononucleoza.

Ce s-a mai intamplat insa printre toate astea? Mii de zambete, momente de drag si dragoste. O evolutie frumoasa a relatiei dintre Mede si Carla. Acum Mede este “iubirea mea mica” si “cine te rasfata pe tine, surioara mea?” (nu tot timpul, sa ramanem realisti, dar ideea e ca Mede e acum a noastra si din punctul de vedere al Carlei). O transformare a mea intr-o fiinta mult mai echilibrata si mai rabdatoare. Si cel mai important, Mede a crescut atat de frumos, fiind o explozie de omulet frumos si care nu sta locului deloc. Te topesti de dragul ei cand alearga prin  toata casa si se cutremura podea de greutatea celor 13 kg ale ei de bucurie plina.

Deci da, eu chiar cred ca  fetita mea Medeea este un copil special. Extraordinar de puternica si de vesela. Ca si cum ar sti sa aprecieze altfel viata. Nu sta locului o secunda, rade mult si ii place sa faca toate traznaile. Este superba si isteata foc. Si are clar stofa de luptatoare.

Cu drag,

Ramona