Acum cateva zile am avut un moment foarte greu cu fetita mea cea mare. Dupa vacanta de Craciun, i-a fost greu sa se readapteze si drept consecinta, a inceput sa refuze sa mearga la scoala.

Dupa ce am realizat ca explicatiile mele nu au niciun efect si ca nu o ajut in  niciun fel asa, am decis sa fac cu ea un fel de coaching emotional.  Eu le-am vorbit lor dintotdeauna despre emotii, sentimente si am incercat sa le invat sa recunoasca ceea ce simt, dar nu atat de intensiv ca in ultimele zile.

Am cumparat ceva materiale ajutatoare si am inceput cu bazele. Pe cartonasele pe care le-am cumparat erau diverse emotii ilustrate de cate un fluturas, le-am rugat sa descrie fiecare cate o situatie in care s-au simtit precum scria pe cartonas. Am fost surprinsa sa observ cat de bine exemplifica Medeea chiar si emotii mai putin cunoscute cum ar fi descurajat sau increzator (avantajul fratelui mai mic). Dupa aceea am rugat-o pe Carla sa imi descrie toate emotiile care ii vin in minte legate de momentul plecarii la scoala. Si a inceput sa mi le spuna pe toate: mi-e dor de mami, mi-e teama ca voi ramane acolo, mi-e teama ca va fi greu si nu o sa ma descurc. I-a facut bine sa mi le spuna, s-a inveselit vizibil si apoi ne-am vazut de joaca. Seara, inainte de culcare, am deschis din nou subiectul. Am inceput sa vorbesc cu ea despre fiecare din trairile ei si le-am “disecat” pe rand. Dupa ce a reusit ea sa inteleaga ca emotiile sunt trecatoare, ca este important sa le recunoasca si sa le accepte asa cum vin ele, s-a linistit enorm. In plus am identificat lucruri practice, concrete care sa-i arate ca exista solutii pentru temerile ei (cea ca nu va veni cineva sa o ia sau ca nu se va descurca). Cat despre dorul de mami, am incurajat-o sa il accepte pur si simplu, sa il ia ca pe ceva normal si sa se gandeasca la momentele ei preferate cu noi doua ca sa o ajute sa treaca mai usor peste momentele acelea din  zi.

Am inceput acest coaching saptamana trecuta, in weekend am tot discutat pe tema asta si dupa fiecare zi de scoala. Diminetile am adoptat alta abordare, am renuntat la explicatiile nesfarsite pentru care trebuie sa mearga la scoala si i-am spus la fiecare protest al ei, pe un ton cald si privind-o in ochi, o singura fraza pe care am repetat-o de cate ori a fost nevoie: Te iubesc prea mult ca sa te las sa stai acasa si sa pierzi toate lucrurile minunate pe care le vei invata si trai la scoala. Si, doamne, a functionat! Ieri a venit  singura si mi-a spus: mami, sa stii ca si azi am simtit toate emotiile alea, dar mi-am amintit tot ce am vorbit si m-am simtit mult mai bine! Iar protestele vehemente au incetat de doua zile.

Cred ca e important totusi sa precizez ca inainte de toate m-am asigurat ca la scoala ea se simte bine, in sensul ca are prieteni, se identifica cu un loc al ei in clasa si este integrata. Mi s-a confirmat, inclusiv din partea invatatoarei ei (unde a avut un noroc fantastic, este foarte calda si foarte cool), ca problema ei este doar desprinderea de mine si nu mascheaza nicio suferinta pe care sa nu o prind.

Bineinteles ca mai avem mult de munca si ca abia e inceputul, doar provocarile apar in fiecare zi. Dar am mai gasit o portita ajutatoare. Si tare ma bucur.