Cea mai frecventa intrebare pe care o primesc este “dar tu cati ani ai?”. Mi se intampla de fiecare data cand sunt insotita de una dintre fetele mele. Da, am douazeci si cinci de ani si doi copii. Doua fetite superbe, cea mare de patru ani si cea mica de un an.
Cat e de simplu sau de complicat? Regret ca le-am avut atat de tanara? Nu este simplu absolut deloc. Copiii la douazeci si un pic de ani aduc multe zambete,dar si o maturizare fortata si uneori frustrari sau dorinte ce raman doar dorinte. Nu regret ca le-am avut atat de tanara. Mi-a fost mai usor sa rezist noptilor nedormite, plansetelor, dorintelor de suflete mici care nu suportau o secunda amanare. In plus, cea mai draga consolare mie este aceea ca atunci cand vor avea nevoie de mine in perioada aceea critica de care toti parintii se tem (adolescenta), eu voi mai avea (sper!) mintea inca tanara si neobosita.
Bineinteles, nu am fost vreo secunda cu adevarat pregatita pentru ceea ce urma sa insemne cresterea unui copil, respectiv doi. Am trecut prin toate fricile si panicile din lume, fiecare semn de boala mi s-a parut ca prevesteste sfarsitul lumii. Au fost si momente in care mi-am dorit macar o secunda de liniste. E ironic, pentru ca toata copilaria mea nu am crezut-o niciodata pe mama care imi spunea in zilele de dupa turele de noapte: “te rog, Ramona, macar o ora de liniste lasa-mi si mie”.
Una peste alta insa, recomand cu incredere, cum spune reclama. Nu e pentru oricine treaba asta. Iti trebuie curaj, rabdare multa si mai ales, puterea de a renunta cateodata la tine. Dar si cand auzi inainte de culcare replica de mai jos, simti cum atingi putin cerul.
“Mami, stii cat te iubesc eu? Cat, iubita mea? Pana la adanci batraneti!”
