In bula mea de social media, formata in cea mai mare parte din continut despre parenting (cuvant fancy care sa te faca sa crezi ca ai habar despre cum sa cresti bine un copil), observ ca putini se incumeta sa scrie despre cum e cand copiii tai sar de 8/9 ani. Adica mai scriu, dar eu n-am citit decat despre idealizari si lapte si miere.
Acum, fie eu am esuat grav in a imi educa prima nascuta, caci ea este subiectul fierbinte al acestei postari scrisa ironic sub presiunea nervilor pe care mi-i pune zilnic pe bigudiuri, fie cam peste tot e la fel, dar lumea nu mai gaseste rostul de a scrie despre asta. Va rog, de dragul sanatatii mele mintale, lasati-ma sa cred in continuare ca varianta a doua este cea reala.
Serios acum, cum sa scriu in locul asta unde poate citi oricine ca dulceata mea de copil pentru care m-am trezit doi ani la rand minim de 3 ori pe noapte ar putea vreodata sa imi tranteasca asa de gratios usa in nas incat sa cada vopseaua de pe pereti?
Cum sa spun in gura mare ca vocabularul ei de printesa delicata pare uneori cules de dupa zidurile gri ale castelului in care am crescut-o? Dar de dupa zidurile alea indepartate tare. Sau ca orice as face, tot nasol dau. Nu am cum sa o inteleg, sunt imposibila si niciodata, dar niciodata nu ii fac si ei vreo pofta.
Ce-i drept, la cum ma descrie cand este intrebata daca e de gasca mami, si eu as crede despre mine tot asta: ca-s cam nasoala si pe deasupra, nici nu imi convine nimic.
Dulce rebeliune adolescentina sau hora de hormoni ori ce Dumezeu esti tu, nu vrei tu sa te indepartezi de langa casa noastra? Nu de alta, dar de fumat nu fumez si rabdare inca nu se vinde la Mega.
PS: Cand plec si eu cateva amarate de zile undeva fara ele, mor de dorul lor. Are dreptate fata, nimic nu imi convine.
