De cand a depasit bebelusia, fetita mea cea mare a devenit foarte buna prietena a cuvantului Nu. Fara sa conteze intrebarea, cel mai frecvent raspuns pe care il primesc de la ea este Nu. Desi, in foarte multe cazuri, ce ii propun eu este o activitate care i-ar placea sigur. Dupa ce o tinem cateva minute bune cu Nuuuu (ea) si cu argumente pentru Daaa (eu), in cele din urma ajungem la un consens. Cheia sa obtin sa obtii mult ravnitul Da de la ea este sa raman calma si sa ii spun toate motivele pentru care i-ar placea activitatea respectiva sau de ce ar trebui sa facem ce o rog eu.
Cum reusesc sa raman calma? In primul rand, experienta si-a spus cuvantul dupa o vreme. Adica dupa primele refuzuri vehemente la orice, m-am obisnuit cu atitudinea aceasta “cool”a ei. Apoi, imi repet ca eu sunt adultul si ea copilul, iar ea nu vrea decat sa isi testeze limitele. Este adevarat ca m-au ajutat si cele cateva carti despre cresterea copiilor pe care le-am citit, m-au ajutat sa inteleg ce se petrece in capsorul ei frumos. Conteaza foarte mult si starea mea de fond, daca sunt obosita, a cata oara pe ziua respectiva aud Nuuu si asa mai departe.
Au existat bineinteles si negocieri la care am pierdut, cand nu a fost chip sa o conving. M-am resemnat si am cautat o alternativa pe care sa o accepte. Nu cred in a forta copilul sa faca ceva, decat in chestii majore (legate de siguranta lui, de sanatatea lui).
Si au existat, normal, momente in care nu am mai avut rabdare si am ridicat tonul la ea. Dupa ce ne-am calmat amandoua, ne-am luat in brate si apoi am cazut la pace.
Exista si o parte buna la toate aceste negocieri zilnice. Habar nu aveam cata rabdare am! Si nici cat sunt de creativa!
