Ador interactiunile telefonice cu copiii mei. Asta pentru ca pur si simplu nu pot fi plictisitoare. Se desfasoara, invariabil, intr-unul din urmatoarele registre:
1. Mami, te iubesc de nu mai pot! Esti minunata, extraordinara si ceva nemaintalnit! Traducere: nu-i asa, mami, ca ne lasi sa facem X lucru sau ne gatesti ceva cu siguranta complet nesanatos sau ne cumperi ceva rusinos de scump? In functie de raspunsul meu, conversatia se transforma in exploziva pe pozitiv (woa, stiam ca esti cea mai cea) sau pe negativ (incredibil, niciodata nu ne lasi nimic).
2. Sunt ocupata, asa ca nu-ti raspund deloc sau te las in seen. Situatie des intalnita cand fac cate ceva foarte interesant pentru ele si eu am nevoie sa dau de ele. De exemplu, pentru ca am ceva sa le comunic sau pentru ca stau si le astept undeva sa le preiau. Nimic important pentru ele, desigur. O “placere” pentru mine.
3. Urlete indescifrabile pe un fundal haotic. Cand lumea e toata vraiste si nimic nu e bine si eu sunt brusc salvatorul vietii lor. Surpriza, de obicei nu sunt, asa ca mai tipa o data sa se descarce bine de tot. Apoi la final: bine, mami, hai ca mai am treaba, te pup, pa pa.
Mai sunt si situatiile rare in care ma suna cu o problema reala si in care pur si simplu vor la mama sa fie totul bine din nou. In care le simt vocile din nou de bebelusi. Pentru ca telefoanele astea sa existe in continuare si cand vor fi cu viata lor de oameni mari, le primesc cu dragoste si pe celelalte o mie din registrele de mai sus. Chiar daca uneori le-as mai lasa si eu in seen. Numai asa, sa vada si ele cum e!