Nu cred ca exista temere mai mare pe lumea asta pentru mine decat aceea de a li se intampla ceva fetelor mele. La fiecare viroza sau durere cat de mica, simt cum panica pune stapanire pe mine si ma gandesc la cele mai urate scenarii. Cand traversam episoade cu boli, vorbesc cu mine constant si ma autoincurajez pentru a face fata. Sunt nopti intregi in care eu am stat treaza analizand daca totul e in regula cu sanatatea lor, daca fac suficient, daca sunt atenta la toate semnele. Chiar si acum cand scriu aceasta postare, am stomacul ghem pentru ca vorbesc despre asta. E un subiect greu pentru mine despre care nu am prea vorbit pana acum.
Multumesc si sunt recunoscatoare in fiecare zi pentru ca fetele mele sunt sanatoase. Atunci cand trecem prin viroze, incerc sa constientizez ca simt frica si nu o las sa ia decizii in locul ratiunii. Lucrez cu mine si recapitulez toate lucrurile care imi arata ca ele sunt sanatoase, ma agat de experientele trecutului care imi spun ca totul revine la normal de fiecare data.
Totusi, aceasta ramane cea mai mare frica a mea. Inca nu am invatat cum sa o accept complet, cum sa traim impreuna fara sa ma mai chinuie. Ceva sfaturi aveti pentru mine?
